În lumea viței de vie, totul începe cu o tăietură. Nu e metaforă. E realitate. Pentru ca vița să dea rod echilibrat, sănătos și expresiv, trebuie să-i înțelegi firea și să știi când – și cum – sa efectuezi tăierea vitei de vie. Iar tăierea, deși pare simplă, e una dintre cele mai importante și complexe lucrări ale anului viticol.
Puțini știu că vița de vie, lăsată liberă, nu e deloc ordonată. În stare sălbatică, ea e o liană – se agață, se încolăcește, se întinde spre lumină fără oprire. Rodul? Neuniform, risipit, fără vlagă.
Tăierea viței de vie a apărut, istoric vorbind, din nevoia omului de a aduce echilibru într-o dezordine naturală. Există legende grecești despre viticultori care au observat că, după ce o viță fusese ruptă de vânt, aceasta a rodit mai bine. Alții spun că primele tăieri au fost inspirate de animale – capre sau cerbi – care pășteau lăstarii fragezi, iar vițele, surprinzător, se întorceau mai puternice.
Astăzi, tăierea este o știință, dar și o formă de artă – pentru că fiecare butuc, fiecare teren, fiecare soi are propria sa personalitate.
Tradiția spune că tăierea vitei de vie începe iarna, după căderea frunzelor. E momentul în care vița intră în repaus vegetativ – seva s-a retras, iar planta poate fi fasonată fără risc de sângerare sau stres.
Dar în ultimii ani, clima s-a schimbat. Încălzirea globală a dus la toamne mai lungi și mai blânde, ceea ce înseamnă că, în unele zone, tăierea poate începe chiar din noiembrie. Asta e o practică tot mai comună mai ales acolo unde suprafețele sunt mari, iar forța de muncă trebuie planificată din timp.
Important e ca tăierea vitei de vie să nu fie prea devreme – înainte ca frunza să cadă natural – și nici prea târziu, când seva începe să circule din nou. Tăierea în „plânsul viței” nu doar că e ineficientă, dar poate afecta sănătatea butucului.
Așadar, dacă clima permite, tai mai devreme. Dar niciodată prea târziu.
Guyot-ul este, probabil, cea mai populară formă de tăiere în viticultura modernă. Și nu degeaba. E o metodă echilibrată, adaptabilă și eficientă, care permite o producție controlată și o evoluție sănătoasă a butucului.
Vița se taie astfel încât să rămână o coardă roditoare (sau două, în varianta Guyot dublu) și un cep de înlocuire care va da lăstarii pentru anul următor. Este o tăiere „cu rotație”, adică în fiecare an butucul se regenerează printr-un ciclu atent gândit.
Această formă de tăiere a vitei de vie este folosită mai ales în zonele reci sau climat temperate, deoarece permite o bună aerisire a frunzelor și coardelor și previne acumulările de umiditate – adică riscul de boli. În plus, asigură longevitatea viței, menținând echilibrul între creștere vegetativă și rodire.
Avantaje: echilibru între cantitate și calitate, control bun al producției, ideal pentru soiuri ca Feteasca Neagră sau Sauvignon Blanc.
Dezavantaje: necesită intervenție anuală precisă și mai multă atenție la gerul de iarnă.
Cordonul bilateral e ca o linie trasată cu hotărâre – vița se formează pe sârma portantă, cu două brațe orizontale care rămân permanente. Din ele, an de an, apar cepii de rod. E o formă de tăiere robustă, disciplinată, care oferă stabilitate pe termen lung.
Este metoda aleasă de mulți viticultori moderni pentru un motiv clar: permite mecanizarea integrală a lucrărilor. De la tăiere, până la extragerea materialului lemnos, totul poate fi realizat cu utilaje adaptate acestei structuri. Cu un sistem de susținere bine gândit – sârme tensionate corect, înălțime optimă, distanțe precise – tăierea tip Cordon devine singura formă de tăiere care poate fi mecanizată 100%.
Este ideală pentru plantațiile întinse, unde fiecare minut economisit contează, dar și pentru soiurile viguroase care au nevoie de susținere structurală – cum ar fi Cabernet Sauvignon sau Merlot.
Avantaje: durabilitate excelentă, uniformitate, ușurință în întreținere, mecanizare completă.
Dezavantaje: formare lentă în primii ani, necesită precizie la plantare și o strategie clară pe termen lung. Greu de corectat dacă apar greșeli în fazele inițiale.
În multe zone viticole ale României – de la podgoriile din dealurile Moldovei, până la regiunile expuse gerurilor din Transilvania – tăierile scurte sunt o practică transmisă din tată în fiu. Sunt, poate, cele mai vechi și mai robuste metode de întreținere a viței-de-vie.
La bază, această formă presupune păstrarea unui număr redus de ochi de rod – de obicei prin cepi scurți, tăiați la 1–2 ochi. Nu există corzi lungi sau brațe permanente. Totul e simplificat. E o tăiere „în carne”, cum spun bătrânii – adaptată terenurilor grele, climei reci și soiurilor rezistente.
E preferată în plantațiile tradiționale cu lucrări manuale, unde mecanizarea este imposibilă, iar vița trebuie să fie cât mai ușor de întreținut. Soiuri precum Feteasca Regală, Plăvaie sau Băbească Neagră se pretează bine acestui stil, mai ales în zonele unde înghețul poate compromite rapid o coardă lungă.
Avantaje: simplitate, rapiditate în execuție, protecție excelentă la ger (pentru că butucul rămâne jos), costuri reduse și adaptabilitate în gospodării mici sau plantații tradiționale.
Dezavantaje: randament mai mic, mai ales dacă nu este compensat prin densitatea plantației; lipsă de flexibilitate în ani dificili și incompatibilitate totală cu mecanizarea – aici, totul depinde de mâna omului.
Există în viticultură un gest aproape poetic: acela de a curba coarda viței, de a o așeza într-un arc blând, în loc să o lași rigidă și tensionată. Aceasta nu e doar o alegere estetică, ci o practică veche, bazată pe observație și instinct.
Tăierea în arc presupune curbarea coardei roditoare spre sol, urmând o formă semicirculară, uneori mai largă, alteori mai accentuată, în funcție de soi, poziționare și scopul urmărit. Este o metodă folosită cu precădere în plantările pe pantă, unde se urmărește o pornire uniformă în vegetație, dar și o distribuție echilibrată a mugurilor de rod.
Viticultorii care aleg această formă spun că „via simte când e așezată cu grijă”. Arcul încetinește ușor fluxul de sevă, ceea ce duce la o dezvoltare mai echilibrată a lăstarilor de pe întreaga lungime a coardei. În plus, în iernile geroase, curbarea spre sol oferă un grad suplimentar de protecție pentru mugurii de bază.
Avantaje: protejează mugurii de ger, asigură uniformitate în pornirea vegetativă, este ideală pentru terenurile înclinate și are chiar un rol estetic în plantațiile mici sau tradiționale.
Dezavantaje: dificil de standardizat pe suprafețe mari, cere o mână sigură și atentă – curbarea trebuie să fie naturală, fără a forța coarda. Este mai greu de mecanizat și presupune un viticultor cu experiență care să simtă echilibrul viței.
În zonele unde via crește la poalele dealurilor, în soluri grele sau pe parcele mici de familie, butucul pe arac este încă la loc de cinste. Este, de fapt, forma cea mai apropiată de natura lianei de viță – verticală, concentrată și susținută de un sprijin central.
Această formă presupune un trunchi scurt, iar în partea superioară se păstrează 2–4 cepi scurți sau coarde scurte, în funcție de vigoarea butucului. Nu există brațe orizontale sau structuri permanente – totul se regenerează an de an.
Tăierea se face scurt, cu maximum 2 ochi pe fiecare element roditor. Scopul nu este productivitatea ridicată, ci siguranța plantei, controlul vegetației și protecția la ger.
Este un sistem ideal pentru soiuri autohtone viguroase, cum ar fi Băbeasca Neagră, Plăvaie sau Galbenă de Odobești – care nu au nevoie de sprijin larg, ci de un echilibru între vegetație și rod.
Avantaje: costuri mici, adaptabil la orice relief, excelent pentru lucrări manuale și pentru întreținerea simplă.
Dezavantaje: randament redus pe butuc, nu se poate mecaniza, necesită intervenție anuală atentă, pentru a păstra forma echilibrată și a evita supraîncărcarea.
1. Privește înainte să tai. Învață butucul, nu lucra automat.
Fiecare butuc are o poveste – poate a trecut prin grindină, poate a avut o coardă ruptă anul trecut, poate a rodit peste măsură și e epuizat. Înainte de orice tăiere, observă structura lui. E viguroasă? Are muguri sănătoși? A crescut echilibrat? Dacă te grăbești, riști să tai viitorul, nu doar o coardă. Învață să vezi nu doar lemnul, ci potențialul din el.
2. Tăierea trebuie să servească scopului tău. Vrei vin de masă sau vin de colecție?
Un vin de consum zilnic cere cantitate, deci lași mai mulți ochi, stimulezi rodirea. Un vin premium, în schimb, cere calitate: mai puține coarde, încărcare mică, aerisire perfectă. Tăierea e începutul drumului – iar drumul e diferit pentru fiecare sticlă. Dacă știi ce vin vrei, știi și cum trebuie să arate butucul tău.
3. Nu copia vecinul. Ce merge la el nu e garantat la tine.
Poate are alt soi, alt sol, altă expunere, altă densitate la plantare. Sau pur și simplu face vin pentru alt scop. În viticultură, regula de aur e să-ți cunoști terenul, via, nevoile. Nu există rețete universale. Ceea ce la el dă randament, la tine poate e dezastru. Studiază, testează și adaptează. Asta înseamnă să fii viticultor, nu doar muncitor în vie.
4. Respectă fereastra optimă. Nu te grăbi, dar nici nu amâna.
Clima s-a schimbat. Frunza cade mai târziu, iar butucii intră în repaus vegetativ mai târziu decât acum 20 de ani. În zonele cu ierni blânde, poți începe chiar în noiembrie. Dar nu trage de timp până în martie, când sevă începe să urce. Tăiatul prea târziu aduce „plânsul viței” și slăbirea plantei. Ideal: când planta e complet adormită, dar vremea permite lucru curat și constant.
5. Lucrează curat. Uneltele contează. O tăietură prost făcută poate ruina ani de muncă.
Foarfeca de tăiat e la fel de importantă ca secera sau sapa. Dacă taie prost, zdrobește lemnul. Dacă nu e dezinfectată, aduce boli. Tăietura trebuie să fie netedă, oblică, la distanța corectă față de ochi. Un simplu gest poate face diferența între un lăstar sănătos și un mugur pierdut. Și nu uita: o unealtă bună te ține ani de zile. Investește în ea.
Tăierea viței-de-vie nu e doar o lucrare agricolă. E un gest care vine din grijă și pricepere, un echilibru între trecut și viitor. Fiecare tăietură spune ceva despre cum vezi via: ca pe o simplă sursă de rod… sau ca pe o ființă vie, cu ritmul și respirația ei.
Nu există o rețetă unică, iar începutul e mereu însoțit de îndoială. Îți vei pune întrebări: „Am lăsat prea mult?”, „Am tăiat corect?”, „Oare butucul va rezista?”. Și e firesc. Adevărata învățare nu vine din manuale, ci din contactul direct cu planta. Din greșeli. Din succese. Din anotimpuri în care totul merge bine și din altele când natura îți dă lecții de umilință.
Tăierea devine, în timp, o formă de dialog. Îi oferi direcție viței, dar o lași și pe ea să te ghideze. Înveți să vezi mugurii care promit, să simți lemnul sănătos, să decizi cu înțelepciune ce rămâne și ce pleacă.
Și mai presus de orice, înțelegi că o tăiere bine făcută e începutul unei povești. O poveste care va ajunge într-un pahar, va spune ceva despre tine, despre loc, despre an. Pentru că un vin bun începe cu o decizie tăcută, luată într-o dimineață rece, cu mâinile crăpate și inima plină de speranță.
Recomandarile Noastre
Intră în comunitatea Exclusivă Crama Gîrboiu
și beneficiezi de 50 LEI VOUCHER la urmatoarea achiziție, oferte și REDUCERI exclusive plus informații utile despre VIN.
